Category: Film

Sursă foto: Pagina de prezentare a filmului.

În weekendul în care Odiseea lui Nolan și-a făcut debutul în cinematografe, povestea unui alt erou și a călătoriei sale a fost prezentată la Cinema Victoria, Timișoara. Producția a făcut parte din cadrul secțiunii Ceau, Junior! a festivalului de film Ceau, Cinema!, ediția cu numărul 13. Proiecția a fost urmată de o sesiune de Q&A alături de regizorul Paul Negoescu și de directoarea de imagine Ana Drăghici. Potrivit declarației de la final, motivația regizorului de a realiza acest film este că, în grupul comun de prieteni, majoritatea sunt părinți, iar el a decis să facă un film pentru copii, dar care să-i placă și lui, ca adult.

Protagonistul filmului este Filip (Matei Donciu), un băiat de 10 ani din ruralul românesc profund. Acesta primește de la mama sa o sumă de bani pentru a merge la oraș să-și achiziționeze o pereche nouă de încălțăminte. Odată finalizată tranzacția, Filip observă că în cutie se află doi pantofi pentru piciorul drept. Vânzătorul îi mărturisește că o altă pereche identică fusese cumpărată în zilele precedente și că aceasta probabil conține pantofii pentru piciorul stâng. Și astfel se conturează aventura la care Filip va lua parte.

Structura narativă se aseamănă cu cea a unui basm și cu cea a unui joc video de tip fantasy. Eroul, Filip, este însărcinat cu un quest de către mama sa, Doina (Andreea Grămoșteanu). Cu o serie de instrucțiuni de respectat (să nu dea banii tatălui aiurit “dacă nu vrei să mergi desculț la școală”, să cumpere exact perechea asupra căreia au căzut de acord în prealabil), el trebuie să se întoarcă acasă teafăr până la începerea meciului de fotbal. În călătoria sa, acestuia i se alătură un însoțitor, sub forma unui cățel vagabond, cu rol de protector. La fel ca în gaming, pe parcurs apar tot felul de personaje care îl ghidează sau, dimpotrivă, încearcă să îl împiedice să-și îndeplinească misiunea. Și, nu în ultimul rând, descoperirea zonelor pe care Filip le parcurge poate fi comparată cu modul în care se deblochează hărțile într-un joc video, construindu-se astfel acest atlas al universului.

Părinții lui Filip sunt prezentați în antiteză. Doina întruchipează părintele responsabil, rațional și sever. Tatăl, Viorel (Marin Grigore), în schimb, este un exemplu de lene și de irresponsabilitate. Acesta ar trebui să-l însoțească pe băiat la oraș, însă decide să rămână la bere cu un vecin. Personajul, însă, trece drept simpatic pentru că se exprimă prin bancuri și ghicitori amuzante. Regizorul Paul Negoescu afirmă la Q&A că i-a acordat această caracteristică pentru a-l umaniza, lucru care i-a reușit cu succes.

Din punct de vedere al imaginii, se folosește o cromatică vie și vibrantă. Întreaga construcție vizuală abundă în culoare. Cadrele cu văile și pădurile, fructele și legumele expuse la piață, jocurile de fotbal și șotron, parcul de distracții și articolele vestimentare par a fi desprinse dintr-o carte de colorat. În cazul lui Filip, mai multe elemente cu care intră în contact au diverse nuanțe de albastru, de la tricou și geacă la traistă, plapumă și până la husa telefonului. Din perspectivă simbolică, albastrul poate ilustra, pe de o parte, inocența, tinerețea și optimismul, iar pe de altă parte, izolarea și singurătatea. Toate aceste trăsături îl caracterizează pe protagonist de-a lungul aventurii sale. Mai mult decât atât, lumina expusă în film este utilizată și ca artificiu de reprezentare a pericolului. Drumurile luminate de soare îi oferă lui Filip siguranță, în timp ce poteca întunecată din pădure prevestește primejdia. Becurile cu lumină caldă din bâlci sau din sate și focul aprins în timpul nopții contrabalansează incertitudinea întunericului. De asemenea, se folosesc cadre largi, majoritar statice, în momentele în care se captează deplasarea lui Filip și pentru a marca spațiul în care se desfășoară acțiunea. Cadrele de prim-plan sunt utilizate, în principal, pentru a urmări expresiile faciale ale lui Filip (bucuria de pe carusel, frica din pădure).

Pe aceeași paralelă a universului fantasy, miza principală este reprezentată de dorința de a ajunge la destinație, fără ca un eventual eșec să fie luat în considerare: “Mama mi-a zis să nu mă întorc fără pantofi”. Filip, exponentul binelui, își propune să nu dezamăgească și să încheie cu succes misiunea primită. O motivație în plus vine și de la iubirea pe care i-o poartă fratelui: “Dacă vine Andu-n țară, nu-o să pot să joc fotbal cu el, că n-am pantofii”. Concomitent, se poate deschide și o discuție legitimă despre abandonarea misiunii și retragerea, până când pierderile nu devin prea mari.

Ca discurs despre societatea românească, filmul pictează o imagine încă dură a realității rurale. Sunt prezentate sate izolate, dominate de sărăcie. Achiziționarea unei perechi de pantofi devine un eveniment în sine, iar încălțămintea va fi folosită atât la școală, cât și la fotbal. Copilul din sat, cu tatăl plecat la muncă în străinătate, este privit ca fiind cel mai înstărit. Potrivit organizației “Salvați copiii”, starea materială a copiilor din mediul rural este una critică, “peste 41% dintre aceștia fiind expuși riscului de sărăcie și de excluziune socială”. Astfel, producția lui Paul Negoescu acționează și ca instrument de conștientizare a acestui fenomen social.

În cele din urmă, Atlasul Universului, sub această atmosferă cvasi-mistică, își propune să facă un sondaj. Prin interacțiunile lui Filip cu restul personajelor se plasează o oglindă în fața acestora care urmărește să afle predispoziția umană de a oferi ajutor unui străin. Mai mult decât atât, prin această bunătate pe care o manifestă, Filip este răsplătit. În periplul său, el leagă noi prietenii, primește sfaturi prețioase și, poate cel mai important, obține speranță în momentele de deznădejde. Sub acest aspect, filmul poate fi o lecție despre bunătate și despre cum poate fi aceasta descoperită.

Sursă foto: Transilvania Film.

Coproducție româno-italiană, în regia lui Tudor Cristian Jurgiu (care este și coscenarist alături de Anca Buja), De capul nostru a avut premiera mondială anul acesta la a 76a ediție a Festivalul Internațional de Film de la Berlin în cadrul  secțiunii Panorama, unde a câștigat premiul CICAE.

După cum îi sugerează titlul, filmul își propune să trateze subiectul copiilor lăsați mai mult sau mai puțin „de capul lor” de către părinți care pleacă la muncă în străinătate. Protagoniștii sunt cuplul adolescentin format din Flavia (Denisa Vraja) și Luca (Vlad Furtună). Luca are și o soră mai mică, Tina, care este interpretată cu o spontaneitate dezarmantă de Mara Diaconu-Ducica. Despre mama lor nu se precizează nimic, iar tatăl plecat îi lasă pe cei doi frați în grija bunicii. În mod asemănător, părinții Flaviei sunt plecați și ei în afară.

Acțiunea se petrece într-un oraș de provincie, pe parcursul vacanței de vară, dar se remarcă o atemporalitate. Observăm pe parcursul filmului conferințe video pe iPhone și jocuri de Mortal Kombat pe consolă, iar la un moment dat se face referire chiar la inteligența artificială, dar lipsesc elementele vestimentare și stilistice ale adolescenților din ziua de azi. Aflăm de la regizor, că în pregătirea filmului a luat în considerare aspectul actualității și că a ascultat inclusiv Trap pentru a se familiariza cu fenomenul, însă, până la urmă, a dorit să se delimiteze de această componentă a generației Z și să nu o includă în materialul final.

Abandonul parental, aparent temporar și  totodată bine intenționat, având ca scop principal asigurarea unei situații financiare mai bune pentru copii, ajunge să le producă acestora adevărate traume. Mai mult decât atât, pe sub această mască a sacrificiului părintesc se ascunde indiferența, însoțită de o lipsă reală de înțelegere a tinerilor. Interacțiunea lui Luca cu tatăl său, precum și a Flaviei cu părinții ei are loc exclusiv de la distanță, prin intermediul apelurilor video. Secvențele sunt construite din cadre în care camera îi urmărește pe tineri, dar imaginea părinților este prezentată doar de pe ecranul telefonului. Spectatorul asistă, astfel, la aceste discuții din perspectiva subiectivă a adolescenților. Reîntâlnirea dintre părinți și copii este pusă sub semnul întrebării după cum declară mama Flaviei, „îți promit că mă întorc peste două luni”.

Pe de altă parte, filmul surprinde excelent interacțiunile tipice unui  grup de adolescenți. Aceștia se fugăresc prin pădure, explorează o peșteră, se aventurează noaptea în depou și beau împreună cu mecanicul de locomotivă, petrec la Luca acasă, participă la banchetul de final de an. Astfel, prietenii ajung să joace rolul de familie pentru Luca și Flavia, iar aceștia doi devin la rândul lor „părinți” pentru un frate și o soră fugiți de acasă și aflați în căutare de refugiu.

Din punct de vedere vizual, filmul este presărat constant de secvențe specifice producțiilor de tip coming-of-age. Cadrele superbe cu blocurile comuniste sub soarele de vară, curtea școlii pustie la final de an, imaginea dirigintei și catedra plină de flori au rolul de a trezi în spectator o oarecare senzație de nostalgie față de copilărie. Se utilizează des cadre lungi de tip prim-plan, adesea lipsite de dialog care se concentrează pe fețele personajelor. Regizorul Jurgiu afirmă că astfel și-a dorit ca sentimentele trăite de personaje să fie ambigue și interpretabile.

La sesiunea de Q&A, actorul Vlad Furtună povestește că actoria este un side gig pentru el, acesta activând în principal ca dansator și coregraf. Luca, gândit în scenariu ca introvertit pare mai degrabă plat și lipsit de inițiativă. Timiditatea excesivă de care este caracterizat, poate fi interpretată mai degrabă ca indolență. Din această perspectivă, a unidimensionalității protagonistului, acesta poate fi comparat cu un alt personaj de film românesc lansat recent, acela al lui Sebastian Stan în Fjord.

Flavia, în schimb este un personaj mult mai bine conturat și mai autentic. În raport cu Luca, ea este cea care domină. Îi comunică acestuia de la bun început așteptările pe care le are – take it or leave it. Este deopotrivă inteligentă și manipulatoare, manifestând și un comportament malițios de-a lungul filmului. În relația cu cei doi părinți, aflați în prag de divorț, aceasta caută să îi chestioneze, să găsească răspunsuri și își exprimă concret punctul de vedere. Sentimentele de mâhnire și frică pe care Flavia le încearcă sunt lesne de înțeles și decodificat – o adolescentă se confruntă cu realitatea implacabilă de-a fi nevoită să se descurce de una singură.

De lăudat este și Tina, sora mai mica a lui Luca. Personajul este scris cu o intenție clară, cea de a contrabalansa dinamica dintre frate și soră. Fâșneață, directă și sinceră, aceasta joacă un dublu rol, de protejată și totodată de protectoare a lui Luca. Jurgiu afirmă că în timpul filmărilor interpretarea Marei Diaconu-Ducica a căzut atât de natural și bine pe personaj, încât orice încercare de discuții suplimentare între regizor și actriță ar fi avut un efect negativ asupra construcției personajului.

De capul nostru, ca film de stare, reușește să își atingă scopul: cel de a livra o serie de emoții cu care privitorul să se poate identifica. Este un produs artistic perfect pentru o seară de vară. Din acest punct de vedere, imaginile nostalgice ale copilăriei și adolescenței se pot înrădăcina bine în mentalul colectiv pentru a fi accesate ulterior în raport cu amintirea filmului. Ca discurs despre separarea părinților de copii, însă, lasă impresia că nu explorează suficient tema principală, poate apelând prea mult la sugestie și lăsând prea mult loc de interpretare. Alegerea utilizării exclusiv a tinerilor și lipsa oricărui adult în momentele cheie ale filmului, nu face decât să diminueze din autenticitatea subiectului. Filmul deschide bine acest spațiu de discuție, dar nu îl dezvoltă îndeajuns și nici nu închide satisfăcător firele narative. În final, nici nu își propune să analizeze efectele pe termen lung pe care acest fenomen social le poate manifesta asupra celor implicați.