Sursă foto: Transilvania Film.
Coproducție româno-italiană, în regia lui Tudor Cristian Jurgiu (care este și coscenarist alături de Anca Buja), De capul nostru a avut premiera mondială anul acesta la a 76a ediție a Festivalul Internațional de Film de la Berlin în cadrul secțiunii Panorama, unde a câștigat premiul CICAE.
După cum îi sugerează titlul, filmul își propune să trateze subiectul copiilor lăsați mai mult sau mai puțin „de capul lor” de către părinți care pleacă la muncă în străinătate. Protagoniștii sunt cuplul adolescentin format din Flavia (Denisa Vraja) și Luca (Vlad Furtună). Luca are și o soră mai mică, Tina, care este interpretată cu o spontaneitate dezarmantă de Mara Diaconu-Ducica. Despre mama lor nu se precizează nimic, iar tatăl plecat îi lasă pe cei doi frați în grija bunicii. În mod asemănător, părinții Flaviei sunt plecați și ei în afară.
Acțiunea se petrece într-un oraș de provincie, pe parcursul vacanței de vară, dar se remarcă o atemporalitate. Observăm pe parcursul filmului conferințe video pe iPhone și jocuri de Mortal Kombat pe consolă, iar la un moment dat se face referire chiar la inteligența artificială, dar lipsesc elementele vestimentare și stilistice ale adolescenților din ziua de azi. Aflăm de la regizor, că în pregătirea filmului a luat în considerare aspectul actualității și că a ascultat inclusiv Trap pentru a se familiariza cu fenomenul, însă, până la urmă, a dorit să se delimiteze de această componentă a generației Z și să nu o includă în materialul final.
Abandonul parental, aparent temporar și totodată bine intenționat, având ca scop principal asigurarea unei situații financiare mai bune pentru copii, ajunge să le producă acestora adevărate traume. Mai mult decât atât, pe sub această mască a sacrificiului părintesc se ascunde indiferența, însoțită de o lipsă reală de înțelegere a tinerilor. Interacțiunea lui Luca cu tatăl său, precum și a Flaviei cu părinții ei are loc exclusiv de la distanță, prin intermediul apelurilor video. Secvențele sunt construite din cadre în care camera îi urmărește pe tineri, dar imaginea părinților este prezentată doar de pe ecranul telefonului. Spectatorul asistă, astfel, la aceste discuții din perspectiva subiectivă a adolescenților. Reîntâlnirea dintre părinți și copii este pusă sub semnul întrebării după cum declară mama Flaviei, „îți promit că mă întorc peste două luni”.
Pe de altă parte, filmul surprinde excelent interacțiunile tipice unui grup de adolescenți. Aceștia se fugăresc prin pădure, explorează o peșteră, se aventurează noaptea în depou și beau împreună cu mecanicul de locomotivă, petrec la Luca acasă, participă la banchetul de final de an. Astfel, prietenii ajung să joace rolul de familie pentru Luca și Flavia, iar aceștia doi devin la rândul lor „părinți” pentru un frate și o soră fugiți de acasă și aflați în căutare de refugiu.
Din punct de vedere vizual, filmul este presărat constant de secvențe specifice producțiilor de tip coming-of-age. Cadrele superbe cu blocurile comuniste sub soarele de vară, curtea școlii pustie la final de an, imaginea dirigintei și catedra plină de flori au rolul de a trezi în spectator o oarecare senzație de nostalgie față de copilărie. Se utilizează des cadre lungi de tip prim-plan, adesea lipsite de dialog care se concentrează pe fețele personajelor. Regizorul Jurgiu afirmă că astfel și-a dorit ca sentimentele trăite de personaje să fie ambigue și interpretabile.
La sesiunea de Q&A, actorul Vlad Furtună povestește că actoria este un side gig pentru el, acesta activând în principal ca dansator și coregraf. Luca, gândit în scenariu ca introvertit pare mai degrabă plat și lipsit de inițiativă. Timiditatea excesivă de care este caracterizat, poate fi interpretată mai degrabă ca indolență. Din această perspectivă, a unidimensionalității protagonistului, acesta poate fi comparat cu un alt personaj de film românesc lansat recent, acela al lui Sebastian Stan în Fjord.
Flavia, în schimb este un personaj mult mai bine conturat și mai autentic. În raport cu Luca, ea este cea care domină. Îi comunică acestuia de la bun început așteptările pe care le are – take it or leave it. Este deopotrivă inteligentă și manipulatoare, manifestând și un comportament malițios de-a lungul filmului. În relația cu cei doi părinți, aflați în prag de divorț, aceasta caută să îi chestioneze, să găsească răspunsuri și își exprimă concret punctul de vedere. Sentimentele de mâhnire și frică pe care Flavia le încearcă sunt lesne de înțeles și decodificat – o adolescentă se confruntă cu realitatea implacabilă de-a fi nevoită să se descurce de una singură.
De lăudat este și Tina, sora mai mica a lui Luca. Personajul este scris cu o intenție clară, cea de a contrabalansa dinamica dintre frate și soră. Fâșneață, directă și sinceră, aceasta joacă un dublu rol, de protejată și totodată de protectoare a lui Luca. Jurgiu afirmă că în timpul filmărilor interpretarea Marei Diaconu-Ducica a căzut atât de natural și bine pe personaj, încât orice încercare de discuții suplimentare între regizor și actriță ar fi avut un efect negativ asupra construcției personajului.
De capul nostru, ca film de stare, reușește să își atingă scopul: cel de a livra o serie de emoții cu care privitorul să se poate identifica. Este un produs artistic perfect pentru o seară de vară. Din acest punct de vedere, imaginile nostalgice ale copilăriei și adolescenței se pot înrădăcina bine în mentalul colectiv pentru a fi accesate ulterior în raport cu amintirea filmului. Ca discurs despre separarea părinților de copii, însă, lasă impresia că nu explorează suficient tema principală, poate apelând prea mult la sugestie și lăsând prea mult loc de interpretare. Alegerea utilizării exclusiv a tinerilor și lipsa oricărui adult în momentele cheie ale filmului, nu face decât să diminueze din autenticitatea subiectului. Filmul deschide bine acest spațiu de discuție, dar nu îl dezvoltă îndeajuns și nici nu închide satisfăcător firele narative. În final, nici nu își propune să analizeze efectele pe termen lung pe care acest fenomen social le poate manifesta asupra celor implicați.
Leave a Reply